Abby Sîrbu – hai să fim sinceri

În ultimele zile, Rory observase ceva ciudat.

Mama ei vorbea mult la telefon. Tata lucra până târziu. Diminețile erau grăbite, serile obosite. Zâmbetele erau acolo… dar parcă mai scurte. Îmbrățișările… mai rare.

Rory nu era supărată. Era doar… nelămurită.

Seară, după ce lumina s-a stins și în casă s-a făcut liniște, Rory a rămas trează. Se uita la tavan și simțea un gol mic, ca atunci când vrei să spui ceva, dar nu știi ce.

A coborât din pat și s-a apropiat de cufăr.

— Mi-e dor, a șoptit ea. Și nu știu de ce…

Clic.

Capacul s-a deschis, iar lumina aceea cunoscută a umplut camera. Rory a inspirat adânc și a închis ochișorii.  Când i-a deschis din nou, se afla într-un loc mare și gri. Era noapte, dar fără stele. Deasupra ei se ridicau coșuri înalte, iar în jur se auzea o voce ritmică – 1, 2, 3, 4, 1, 2, 3, 4

Era Fabrica de Roboți.

Roboți de toate mărimile mergeau în rânduri drepte. Mergeau. Se opreau. Se întorceau. Niciunul nu râdea. Niciunul nu se oprea să privească cerul. Să vorbească, să se joace, să se îmbrățișeze.

— Ce faceți aici? a întrebat Rory.

Un robot i-a răspuns fără să o privească:
— Funcționăm.

— Și… vă distrați?
— Distracția nu este necesară.

Rory a simțit un fior.
— Dar tristețea? Bucuria? Dorul?

Robotul a clipit mecanic.
— Emoțiile reduc eficiența.

”Oh, ce lume stranie!” gândi Rory. S-a uitat mai atent prin fabric și a observat un roboțel mic, ascuns lângă un perete. Nu mergea în rând. Stătea nemișcat, cu capul puțin înclinat.

— Tu de ce nu funcționezi? l-a întrebat.

Roboțelul a șoptit, ca și cum ar fi fost un secret:
— Pentru că simt… ceva.

Rory s-a așezat lângă el.
— Unde simți?

Roboțelul și-a atins pieptul metalic.
— Aici. Nu doare. Dar nici nu tace.

— Cred că aceea e o inimă, a spus Rory zâmbind.

— Nu ar trebui să am una, a spus roboțelul speriat. Nimeni de aici nu are. Ce face o inimă? a întrebat roboțelul.
— Hmmm, se gândi Rory. Inimioara ne ajută să simțim. Când ne este dor, când iubim, când suntem triști, când suntem nervoși și chiar și când suntem fericiți. Inimioara ne ajută să ne conectăm cu oamenii din jurul nostru. Cred că am o idee, să îți arat ce face o inimă.

Rory a început să sară într-un picior.
— Asta e joacă! Joaca ne face fericiți!

Roboțelul a încercat. A căzut. A scos un sunet ciudat.
— Wow! Ce a fost asta?!

Rory a bătut din palme.
— Ai râs! Pentru că a fost amuzant. Iar asta te-a făcut fericit!

Apoi s-au așezat jos. Rory i-a spus o poveste tristă despre un urs care își pierduse pălăria. Roboțelul a simțit pieptul strângându-se.

— Asta e… tristețe?
— Da, a spus Rory. Și e în regulă.

Roboțelul a rămas tăcut o vreme. Apoi, a deschis brațele metalice către Rory.
— E în regula?

Rory a dat din cap și l-a îmbrățișat.

În acel moment, în jurul lor, câțiva roboței s-au oprit. Unul a clipit mai des. Altul și-a dus mâna la piept. Deodată, fabrica nu mai suna la fel.

— Inima mea… acum știu ce să fac cu ea, a spus roboțelul.

Rory a zâmbit, știa că a venit timpul să plece.

Când Rory s-a trezit, era dimineață. În bucătărie, mama își făcea cafeaua. Tata răspundea la un mail. Rory s-a apropiat și i-a îmbrățișat pe amândoi. Fără grabă.
Au rămas așa câteva secunde. Mai mult decât de obicei. Mama a zâmbit. Tata a oftat ușor.
— Aveam nevoie de asta, a spus el.

Rory a zâmbit și ea. Știa acum ceva important:

Emoțiile nu ne încetinesc.
Ne leagă.
Și ne amintesc că avem inimă.

Pentru tine:

De ce crezi că roboții considerau emoțiile inutile?

Ai simțit vreodată că adulții sunt prea ocupați? Cum ai reacționat?