Abby Sîrbu – hai să fim sinceri

Balonul căruia îi era FRICĂ să zboare

Când Rory avea un sentiment care nu încăpea bine în piept, știa ce are de făcut.
Nu fugea de el. Nu îl împingea sub pernă. Mergea la cufăr.

Cufărul stătea la capătul patului, din lemn vechi, cu colțuri rotunjite și o încuietoare care nu avea cheie. Nu trebuia deschis cu mâna, ci cu inima.
Funcționa doar când Rory simțea cu adevărat ceva.

În seara aceea, Rory simțea multe lucruri deodată.

Era întuneric afară, iar casa era liniștită. Mâine urma să meargă singură la școală pentru prima dată. Mama îi spusese că va fi bine. Tata îi zâmbise.
Dar inima lui Rory nu era sigură.

A coborât din pat, în pijamaua ei cu stele, și s-a apropiat de cufăr.
A pus mâna pe capac.

— Mi-e frică, a spus ea încet.

Clic.

Cufărul s-a deschis.

Dinăuntru nu a ieșit zgomot, ci lumină. O lumină caldă, care nu speria ochii. Rory a închis pleoapele… și a pășit înăuntru, pe tărâmul magic.

Când a deschis ochii din nou, se afla într-un loc unde cerul era foarte aproape. Era noapte și aici, dar o noapte blândă, plină de stele rotunde.

Era Lumea Baloanelor.

Mii de baloane pluteau încet spre cer, legate cu sfori subțiri, ca niște gânduri care învățau să plece. Unele urcau repede, altele mai încet.
Fiecare în ritmul lui.

Rory însă zări un balon care stătea pleoștit, trist, aproape de pământ. Nu se mișca deloc.

S-a apropiat încet de el.

— De ce stai aici? l-a întrebat.

Balonul a tremurat ușor.
— Pentru că dacă zbor… se schimbă totul.

Rory s-a așezat lângă el.
— Și eu simt asta.

Balonul a clipit.
— Și ție ți-e frică de sus?

— Mi-e frică de mâine, a spus Rory. De drumul până la școală. De cum o să fie fără mama, fără tata, fără jucării, fara bunici…

Balonul a oftat.

Rory a observat că sfoara balonului era legată de o piatră. Nu părea grea, dar era sigură.
— Piatra te ține aici, nu-i așa?

— Da, a spus balonul. Așa știu ce urmează. Dacă stau pe loc, știu ca sunt în siguranță.

Rory a atins piatra.
— Și totuși… piatra nu știe să zboare. Tu știi.

Balonul a tăcut mult timp. Apoi a întrebat:
— Dacă frica nu pleacă?

Rory s-a gândit.
— Atunci o luăm cu noi. Dar nu o lăsăm să țină sfoara. Nu o lăsaăm să te țină pe loc.

A desfăcut sfoara doar puțin. Balonul s-a ridicat câțiva centimetri.
S-a oprit.
A respirat.
A zâmbit.

— Sunt încă eu, a spus. Și nu m-am pierdut.

— Exact, a spus Rory. Doar ai făcut loc pentru… cer.

Stelele au început să se miște încet, iar Rory a simțit că e vremea să se întoarcă acasă.

— O să fiu bine, a spus balonul. Sunt bine!
— Și eu, a răspuns Rory.

Dimineața, fetița a mers la școală cu pași mici. Cu frica în buzunar, dar cu curajul în piept.

Știa acum ceva important:

„Omul curajos nu este cel care nu se teme, ci cel care învinge această frică.” – Nelson Mandela

Pentru tine:

Curajul înseamnă absența fricii sau acțiune, chiar dacă ne e frică?

Desenează „frica” și „curajul” ca personaje.